Social Icons

Featured Posts

duminică, 2 martie 2014

Metoda "ACCIDENTUL"

Am vazut la stiri, am auzit la radio si sincera sa fiu, caci trebuie sa mai fie si cate un Toma necredinciosul, credeam ca e o umflatura a mass-mediei. Am citit si in ziar despre asta. Si tot nu credeam. Dar tot romanu-i patit.
Dimineata, pregateam gasca de o noua zi: toaleta, schimbat de pijamale si restu. Suna fixul. Pentru o secunda ma gandesc ca-i maica`mea, caci ea ma mai suna pe fix, cand mobilul e mort. Sau rubedeniile din strainatate, dar e prea dimineata pentru discutii. Nu apuc sa vad numarul pe afisajul telefonului, caci dintr-o incalceala de degete, am ridicat receptorul si ca sa mai vad si afisajul, sa mai prind si receptorul bine, riscam sa inchid si nu mai aflam marea minciuna.
Spun de doua ori "Alo" si nu auzeam decat o respiratie grea la celalalt capat al receptoului. Initial am intrat in panica. Ma gandeam ca s-a intamplat ceva cu mama si nu poate sa vorbeasca. Intr-un final se aude un "Alo" disperat. Cu tonul vocii lui, m-a adus exact in starea dorita de el. Mi-a zis mama. Pfiu! Mai am mult pana sa aud de la Mihnea cuvantul magic. Si ma anunta ca a facut accident.
Imediat in capul meu s-a aprins un bec mare. Uite cum nu credeam ca exista aceasta metoda. L-am intrebat unde a facut accident. Voiam cat mai multe detalii de la el, insa omu a realizat ca e ceva in neregula cu mine. Si-a dat seama ca nu prind la vrajeala lui. I-am zis ca vreau sa vin sa-l vad si atunci mi-a zis: "Hai lasa!" si a inchis.
Si eu tremuram. Mi s-a intamplat! Mie. 
Asa ca, puneti si credeti ce ne informeaza astia pe la stiri, caci e pe bune. Insiintati-va rudele in varsta, sa nu cada in plasa lor. Cereti-le sa ia legatura cu voi inainte de a face ce li se cere. Rugati-ii sa nu se piarda cu firea, sa fie tari si sa-i ameninte cu politia, desi de politie nu le e lor frica. 
Fiti cu bagare de seama! "Aciidentul " exista!

marți, 7 ianuarie 2014

Bilant de-o luna

Si a trecut o prima luna din viata noastra in formula extinsa, de 4 persoane. Inca sunt vie. Cel putin asa cred. Sau, trebuie sa cred. Oricum ar fi, trebuie sa rezist, caci trebuie sa ma bucur de tot ceea ce am.
Cum a trecut prima noastra luna? Greu. E foarte greu cu doi pici mici. Am nimerit cam prost in prima luna, Mariuca a avut vacanta la cresa si acomodarea noastra a fost putin tensionata pe alocuri. E greu sa faci o berbeaca mai mult decat incapatanata, sa priceapa ca atunci cand il alaptezi pe fratiorul ei, nu poti sa te dragalaesti si cu ea, ca atunci cand ii schimbi pampersul celui mic, nu poti sa ii dai si ei, fix in acel moment, nu stiu ce jucarie, sau mai frumos, ca vrea si ea pisu. O reala nebunie. Dar e o nebunie extrem de frumoasa. Nu ca pana acum nu as fi simtit ca traiesc, dar acum simt ca traiesc la capacitate maxima.
E greu cu doi pici mici. Cumplit de greu. Fara ajutor, esti mancat. Am noroc de al meu sot si atunci cand nu e el, e mama. Vesnicile mele ajutoare! Va multumesc! 
Ne pregatim de increstinare. Pe 24 va fi, imediat dupa ziua sotului. Dubla aniversare, zic! Viata noastra impreuna e un sir de date care au legatura unele cu altele. Avem nanuti, o familie cu un suflet mare.
Si cum o prima luna nu a putut trece neobservate si neserbata, nanutii ne-au incantat cu un minunat tort. Va multumim din suflet. 
Iar astia sunt ingerasii nostri. Ii iubim nespus si ne dorim putere maxima sa ii crestrem frumos!

Poza este de la prima intalnire a lor acasa.

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Si vreti sa mergeti la spital?

A doua seara de Craciun am avut oaspeti. Din joaca, Mariuca a alunecat pe gresie si s-a lovit la mana dreapta. Si dai cu plans de durere. O doare si o doare si gata! I-am pus compresa rece, nimic. O doare. Am incercat sa ii dau ca apuce ceva cu mana respectiva, nimic. O doare!
Deschid imediat lista garzilor din spital sa ma informez macar peste cine dau. E ok medicul, am mai fost la el si a fost foarte bine. Imbrac copila, ma imbrac si eu, il las pe Mihnea in grija oaspetilor si sun la minunabilul serviciu de urgenta, 112. Nu raspunde nimeni! Sa-mi dau una! Mai sun o data. Intr-un final, raspunde o voce. Ce-am patit! Nimic, voiam doar sa ne conversam. Ii spun in detaliu ce s-a intamplat. Timp pierdut. Ma preda la ambulanta. Reiau povestea: s-a jucat, a alunecat, o doare, nu vrea sa apuce nimic cu ea.
Si vocea de la ambulanta ma intreaba daca s-a umflat, daca s-a invinetit, daca face febra, un miliard de daca. Ii spun ca noi avem antecedente cu cealalta mana si vreau sa vina o ambulanta. La care ea senina ca pasarea de noapte: da vreti sa mergeti la spital?
Sa-mi trag o duzina de palme! Da pentru ce  am sunat cucoana la 112? Sa va povestesc ce mi s-a-ntamplat? Sa-ti incarc inteligenta si aia putina, cu necazul meu?
Normal ca vreau sa merg la spital, ca daca eram medic, poate stiam ce sa-i fac. Foarte nemultumita de dorinta mea, ma anunta ca imi trimite o masina, in 10 minute. Eu, femeie conducator auto, fac 6-7 minute pana in oras, cu tot cu trafic, cu tot. Ei fac 10 minute. Fie!
Si ies afara sa astept ambulanta. Trec 15 minute, sun. Mi se spune ca a plecat o masina catre mine. O mai astept. Si astept! Masina s-a dus la alta adresa in zona. Ca nea omu soferu nu stie ca in zona sunt blocuri ANL. Nu trebuie sa stii ca sunt blocuri sau nu, trebuie sa stii strazile unde vin. Dar poate ca fisa postului nu prevede asta si astfel se explica timpul pierdut pana la sosirea ambulantei.
Nu mai merg cu masina personala la spital cand am vreo urgenta cu copii pentru ca mereu sunt poftita sa astept afara, pe hol, intr-un curent infernal, cu copilul suferind. Si afara astept foarte mult pana isi baga asistentele fisele in calculator, tastand tasta cu tasta. Si suna doctorul cand isi aduc aminte sau cand sunt cel putin 3-4 pacienti, ca doctorul nu coboara pentru un singur pacient.
Asta e Romania noastra, asta e sistemul sanitar care ar trebui sa ne vindece, sa ne faca bine...dar vom sfarsi precum domnul Lazarescu

vineri, 27 decembrie 2013

6M si 1V

Venirea iepurasului ne-a adus o veste nespus de frumoasa pentru familia noastra: vom avea un nou membru in familie. In Joia Mare din Postul Pastelui aveam sa aflu ca sunt insarcinata din nou. Mi-am facut un test de sarcina sa fiu sigura ca nu sunt si ca pot astepta in liniste diversele treburi muieresti, ce vin o data-n luna. Si cand colo, surpriza! Eram doar cu Mariuca acasa, am izbucnit in plans si am luat-o-n brate. I-am zis ca va avea un fratior! Nu stiu de ce nu i-am zis ca va avea surioara, pur si simplu asa mi-a iesit atunci! Si imediat m-am panicat. Ceva ma lovise in moalele capului si incepeam sa realizez ce avea sa mi se intample: voi fi mama a doi copii mici. Ce-o sa ma fac?? Cum o sa ma descurc? Cum o sa reusesc sa fac fata? Miliarde si catralioane de intrebari imi veneau in cap. M-am mai linistit cat de  cat, mi-am luat sotul de la o manifestare cu biciclisti, i-am dat minunata veste in cel mai sec si nepotrivit mod. L-am lasat fara aer, caci mi-a cerut sa-i deschid geamul la masina. Am ajuns acasa, ne-am imbratisat, i-am aratat minunatul test si nu mai stiu ce-a mai fost. Stiu doar ca timp de-o saptamana, o saptamana si ceva m-am purtat de parca eram o straina pentru el si invers. Ne panicasem amandoi, cred. In loc sa ne apropiem, ne indepartam si mai mult unul de celalalt. Cel putin eu asa am simtit. 
Dar a trecut perioada de criza si usor, usor ne-am regasit si am inceput sa ne bucuram de fiecare ultim moment al vietii in trei. Si vremea a trecut, lunile s-au scurs. Aveam deja un nume pentru bebelus: Mihnea Matei. Nu fusesem la morfologie, dar pentru noi bebe era baiat. Asa am simtit. ASA MI-AM DORIT! Nu puteam concepe ca poate fi si fata. Nu aveam nume pentru fata. TREBUIA SA FIE BAIAT! Si gata!
In august am aflat ca minunea din burta era exact cum mi-am dorit: BAIAT! Atunci am simtit ca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior si nu mai voiam sa-i dau drumul. Visul meu de-o viata avea sa devina realitate: sa am fata si baiat. Incepusem sa ma intreb de ce mi se intampla toate astea mie, dar am renuntat sa mai pun intrebari si m-am bucurat si am inceput sa multumesc pentru tot ceea ce mi se intampla. 
Lucrurile au decurs normal, sarcina mergea bine, bebe isi facea simtita prezenta din ce in ce mai bine. 
Cine a spus ca o sarcina nu seamana cu cealalta, perfect adevarat a grait. Am trait doua experiente unice, total diferite una de cealalta. 
Termenul nasterii era in jur de 20 decembrie, dar pentru cezariana m-a programase undeva in jur de 15 decembrie. In ultima parte a lunii noiembrie simteam ca pocnesc. Aer nu mai aveam, ma miscam pe loc, incepusem sa am si ceva contractii. Si-am zis ca de Mos Nicolae eu voi sta cu puiul in brate. 
A urmat o perioada de monitorizare, in care dna. doctor a decis sa avansam data nasterii pe 6 decembrie. Dar de la o vizita la alta, in urma controalelor, data se schimba. Ultima ei "strigare" a fost 4 decembrie, insa eu abia atunci aveam programare la tuns, pensat si altele. Si am zis ca nu pot sa nasc cu ciumafaia aia de par in cap, ca eu visez de mult la o tunosare si vreau ca baiatul meu sa ma vada "bela si rachitoare". Pe raspunderea mea a acceptat sa ma lasa sa ma frizez, dar in dimineata zilei de 5 sa ma prezint spre internare. OK! 
M-am tuns, exact cum am visat. Multumesc Nadia Manea caci de fiecare data plec de la tine si mai frumoasa si mai increzatoare in mine. De fiecare data reusesti sa faci numai lucruri bune din parul meu de 2 lei. Asa ca ziua de 4 decembrie a fost una de real rasfat. Seara mi-am permis o baie mai calduta, stiind ca pana la urmatoarea baie cu adevarat baie, va trece mult timp. In seara cu pricina am avut niste contractii de am zis ca nasc atunci. Am luat niste No-spa si m-am rugat si l-am rugat pe Mihnea sa mai astepte pana dimineata. Si a fost cat se poate de intelegator si a avut rabdare.
Dimineata am dus-o pe Mariuca la cresa, am strans-o tare la pieptul meu, i-am dat cel mai fierbinte sarut si am plecat plangand. Cateva zile aveam sa stam departe una de cealalta. La spital am urmat acelasi traseu ca la nasterea Mariucai: internare, fise, semnaturi, ca primarul :), analize, discutii, "premieri" in avans, sonde si alte lucruri pregatitoare pentru cezariana. Si toate astea se sfarsesc cu aceeasi replica: "Poftim in sala. Gata!" Si dai cu panica frate! La Mariuca m-am dus ca inecata cu capul inainte, nu stiam ce avea sa ma astepte. Acum, stiind ce se intampla in preaslavita sala, m-a cam cuprins teama. Am reusit sa vorbesc sa nasc cu aceeasi echipa de medici, exceptie facand doctorul anestezist. O doctorita SUPER! O femeie plina de optimism, care isi face treaba cu profesionalism, care stie cum si cand sa te incurajeze. Anestezia a fost un fleac, am simtit doar intepatura, dar si aia foarte vag. Am mai ras, am mai glumit, mi s-a spus ca s-a intervenit, am auzit pe cele doua doctorite cand se pregateau sa "ïntre" si aici era sa se rupa firul. Mi-a scazut tensiunea rau de tot, pulsul era si el pe duca. Si atunci au inceput sa roiasca in jurul meu fel si fel de asistente, cu diverse seringi pline cu diverse potiuni sa ma aduca la linia de plutire. Si in toata acesta agitatie, au auzit un planset de bebelus. BAIATUL MEU SE NASTEA! A plans inca din burta! Doctorita anestezista i-a dat de la sine 10, dar cum 10 nu se da la cezariana, a ramas 9. Nu sufar de orgolii vedetesti, sanatos sa fie! 
S-a nascut cu tripla circulara de cordon ombilical. Si daca toti isi vedeau de treburi si nu a zis nimeni ora nasterii, am intrebat cat este ceasul. S-a nascut la 10.15, exact aceeasi ora ca si surioara lui Mariuca. Inca un semn ca intre ei e ceva special, o legatura inceputa inca din viata lui intrauterina. 
Mi-a fost adus sa-l pup. Am cerut sa-l pup pe ambii obraji. Cand i-am simtit caldura pe obrazul meu am scapat lacrimile la vale. Am simtit cum buzele mi se cufunda in obrajii lui. Un falcos frumos, asa plin de vernix cum era. Spre deosebire de Mariuca care a fost foarte curata, Mihnea inca nu era curatat de vernix. Si a plecat spre salonul de primire a bebelusilor. Si am ramas la un X si 0 cu doamnele doctor si asistentele.
M-am linistit! Ce fusese greu trecuse. Oare? Sau greul abia atunci incepuse. Nu mai conta! Se nascuse si baiatul nostru. Ma simteam ca la sanul lui Dumnezeu. 
Am multumit tuturor pentru aportul adus, chiar daca a dus o tava de ici colo. A multumi cuiva pentru un serviciu cat de mic adus, e de bun simt. Doamnele chiar au fost surprinse ca le-am multumit, caci majoritatea  pacientelor pleaca duse. 
M-au dus pret de un ceas la reanimare. La Mariuca nu am trecut pe acolo! Fereasca sfantu ce e acolo. In stanga mea un batran pe ultimele zvacniri, in dreapta doi copilasi iesiti din operatie. Am inchis ochii si ma concentram sa nu aud nimic. Ma gandeam la Mihnea, la Mariuca, la Mihai, la toti cei care ma asteptau dincolo de un perete. In drum spre salon, mi-am sarutat sotul cu mult dor si i-am zis cel mai sincer si din suflet "TE IUBESC", mama m-a sarutat parinteste si in salon cu mine. Voiam sa dorm putin, sa prind puteri pana la intalnirea cu Mihnea. 
Sam, omul meu de legatura cu tot ce inseamna spital,verisoara mea adica, mi-a adus aparatul foto si mi-am vazut odorul. Un grasun! L-am pupat si i-am transmis ca il astept la san. Si a trecut ora 15, si a trecut si 18 si Mihnea nu mai imi era adus. Sam imi spunea mereu ca e bine, o sa-mi fie adus mai tarziu. Dar ea a plecat acasa si eu am ramas cu asteptarea. La 21, la un schimb de tura, am intrebat daca bebelusului Maxim nu ii este foame, caci de dimineata de la nastere si pana acum nu mi-a fost adus. Si atunci am aflat ca e la perfuzie si ca e mai bine. Am simtit pentru o secunda ca mor. Cum adica e mai bine? A fost si mai rau? Am avut noroc ca asistenta respectiva s-a intors si am cerut detalii. Si-a dat seama ca nu stiam nimic, mi-a spus doar ca a avut nevoie de putin oxigen si acum e pe perfuzie. Dar este bine. Imi venea sa ma ridic, sa crape operatia, sa ma rup in mii de parti, numai sa ajung sa-mi vad copilul, sa simta ca sunt langa el, ca ii sunt aproape. Stiu cate minuni face simpla atingere dintre mama si copil. Voiam sa fiu cu el. Dar un somn puternic m-a cuprins si am dormit pana dimineata. Prima asistenta care a intrat in salon am intrebat-o cum e Mihnea. Insa ea nu e de la salonul respectiv. Ufff! Simteam ca mor.
Si cum cineva acolo sus are mereu grija de mine si ma ajuta, urmatoarea care a intrat in salon a fost dna. doctor neonatolog. Am intins mainile spre ea, ca si cand mi-l aducea pe Mihnea si am intrebat-o ce s-a intamplat cu puiul meu. Si am aflat! Se pare ca odata ajuns in salonul bebelusilor, adaptarea la mediul extern a fost mai greoaie pentru el. Si a avut un moment in care nu prea putea respira. A fost pe picior de plecare la Iasi, la Spitalul de copii. Si tot Sam a fost cea care a rugat sa se mai astepte putin, poate vrea sa porneasca singur. O zi inaintea nasterii lui Mihnea, a fost un caz exact la fel. Un baietel nu s-a adaptat la mediul extern si a fost trimis la Iasi, insa pe drum s-a gandit ca totusi el e barbat in devenire si vrea sa respire singur, asa ca s-a intors inapoi la mama lui. Si Mihnea a vrut si el sa stea cu mama lui. A inceput sa respire singur, insa a fost tinut sub stricta observatie. A stat cu perfuzie timp de doua zile si jumatate. Abia sambata seara am stat si noi amandoi. Insa am cerut sa ma cheme sa-l pun la san de fiecare data cand plange. Am rugat sa nu-i fie dat supliment, caci sanii mei musteau de lapte. Si daca tot e frate cu Mariuca, de ce sa traga el de la san? Si ne-am chinuit putin. 
Al meu sot s-a suparat ca, de ce nu ni s-a spus in ziua cu pricina ca ceva nu e tocmai ok cu el. De ce nu am fost consultati. Sam a fost atat de precauta, ne mintea privindu-ne in ochi, insa minciuna ei a fost de bun augur. Daca s-ar fi intamplat sa nu fie bine, avea sa ni se spuna, sa ni se ceara parerea. Daca am fi stiut pas cu pas ce se intampla cu el, i-am fi transmis toata starea noastra de ingrijorare, de teama si cine stie cum ar fi evoluat lucrurile. Nestiind, lururile au evoluat de la sine spre foarte bine. 
Greu, foarte greu a luat in greutate. La fel ca si la Mariuca, am plecat cu o greutate in foaie si cu alta reala. I-am explicat doamnei doctor ca mediul nu ma ajuta absolut deloc si acasa, noi doi, vom creste mari si frumosi, ca si Mariuca, din 2,660 kg la externare a luat extrem de bine in greutate, in unele luni chiar peste 1kg. 
Am intrebat daca incidentul cu pricina il va afecta pe viitor, daca trebuie sa fiu precauta la ceva anume. Stiu ca bunul Dumnezeu are grija de noi si acesta va fi doar un incident mai putin placut. Chiar daca startul lui in viata a fost facut oarecum cu stangul, stiu ca va fi un baiat sanatos! Chiar mi-am permis o gluma cu dna. doctor neonatolog si i-am spus ca el se astepta sa fie intampinat in mediul extern de surioara lui Mariuca si daca tot nu a dat de ea, s-a gandit sa se intoarca in burta mamei. A trecut! Acum suntem bine!
Multumesc tuturor celor care m-au sprijinit pe acest nou drum: pornesc de la familie, de la Mihai si Mariuca, in primul rand, caci ei sunt familia mea, parintilor; Sam iti datorez atat de multe, nu am cuvinte sa iti multumesc pentru cate ai facut pentru copii mei cat am stat in spital; multumesc de la infirmiera pana la doctori pentru faptul ca am iesit vie din sala si pot sa ma bucur de copilasii mei. Acum, putere maxima sa-i crestem imi doresc.
Si-o sa incalec pe-o sea si-o  sa va spun ca acum noi suntem familia Maxim cu 5 M si-un singur V, Mihai, Miruna Mariuca, Mihnea Matei si eu, Veronica. Va pup!



duminică, 18 august 2013

Vis implinit!

Si dai si plange, si razi, si fii fericita, si iar plangi ca nu intelegi cum de ti se intampla tie asa minune. 
De cand ma stiu, mi-am dorit UN FRATE. Nu stiu de ce un frate si nu o sora, poate pentru ca am pierdut un frate, nu stiu sigur, dar e clar, asta imi doream. Chiar si la 25 de ani cand m-am maritat, eu inca speram la un frate.
Si pentru ca am fost singura la parinti mi-am dorit sa am cel putin doi copii. Doua fete, doi baieti, nu conteaza, doi sa fie. Dar cel mai mare vis al meu era sa am fata si baiat. Imi doream nespus, pentru ca asa mi-am dorit pentru mine.
Intai a aparut Mariuca, o minune de fata, care a venit cand nu mai credeam ca voi avea copii vreodata. Si asa jumatate de vis era implinit.
Mereu mi-am dorit, daca Dumnezeu va vrea sa am acesti doi copii, ei sa creasca impreuna, sa nu fie o diferenta prea mare de ani intre ei. Stiam ca va fi greu, dar nu si imposibil. Nu stiu care e diferenta perfecta intre frati, nu cred ca exista asa ceva, insa Dumnezeu alege pentru noi sa mai avem un copil. Vestea a venit in Joia mare din postul Pastelui, din dorinta de a-mi confirma ca nu sunt insarcinata. O saptamana nu am stiut si nu am putut sa am bucur de aceasta veste, insa cu putin sprijin din exterior, mi-am zis ca TREBUIE sa fie baiat. Si de atunci am crezut cu o asa tarie in visul meu, ca trebuie sa am fata si baiat, incat vizita pentru morfologie fetala a confirmat asta: VOM AVEA UN BAIAT!
Si plang de nu mai pot, de fericire. Si nu inteleg DE CE? Dar nu mai pun intrebari, nu mai caut raspunsuri! Invat sa ma bucur de ce am! Si ma declar CEA MAI FERICITA!
TE IUBESC NESPUS DRAGUL MEU SOT! 
SI ITI MULTUMESC PENTRU CA ALATURI DE TINE 
MI-AM IMPLINIT CEL  MAI DE PRET VIS: 
SA AM FATA SI BAIAT!


Share It