Un naduh

Am un naduh in suflet si cat inca nu m-au sunat de la cresa, zic sa-l scriu.
Citesc pe ici pe colo, ca nah, mai am si timp pt "documentare", cercetare, insa bine nu-mi face. Ma umple de draci si de nervi. 
Stiu, nu ar trebui sa ma las afectata, insa cand e vorba de prunci, simt cum ceva ma sugruma de gat. Se zbate rau vena la gat! Nu am crescut 7 prunci pana la Mariuca, am invatat odata cu ea si de la ea extrem de multe. Am gresit si am cerut sfaturi AVIZATE si am invatat din ele.
Acum afara nu-i chiar gerul Bobotezei sa te infosmolesti cu toate hainele din dulap. Insa mamele au o grija sa puna fularul pana sub gene la copii. Sa nu respire, sa ia aer cu portia, eventual aerul cald din gura in contact cu cel rece sa-i faca un minunat rosu in gat sau amigdale. Si ne intrebam de ce, ca doar nu a baut rece. Iarna trecuta nu i-am pus Mariucai deloc fular pe gura, dar deloc. NU A RACIT! O fi si cu sistemul imunitar ceva, dar evitand acest procedeu am scapat de chestii urate. Acum, unde te uiti, vezi copii infosmoliti pana in cer, abia le vezi ochii, cu manusi pe mana, sa nu cumva sa il prinda un fir de rece de pe undeva. DE CE? Or sa afle ele, dar nu acum.
Mai citesc si iar ma enervez, mamele in loc sa se focalizeze pe dorintele puiului, stau si asculta gura lumii. Degeaba o sa incepeti sa spuneti ca nu e asa, ca multe doar dupa asta traiesc. Daca dau sau nu bine la poza si incep sa intarce copilul pana la 1 an, ca laptele dupa 1 an nu mai este buna. Sau il intarca la 1 an si jumatate, ca e greu sa scoata tzatza si sa lase copilul sa isi aline dorul, foame sau ce mai are el. 
"Cum draga, alaptezi si acum?? Ti se lasa sanii!! Intarca-l!" Mi-e atat de dor sa o mai pun la pieptul meu pe Mariuca si sa o las sa se bucure de tot. Tocmai ca nu ii interzic sa-mi ridice tricoul si sa se joace cat vrea cu ele. Ea s-a intarcat singura. Atat a vrut ea, NU EU! 
Si dupa autointarcare au urmat multe luni cu multe treziri pe noapte pt lapte. Uneori si la o ora si jumatate. Deja, cum bine spunea o prietena, starea de oboseala crunta era starea mea naturala. Putin mai odihnita functionam cu sughituri, nu eram eu. Avem si cate 4-5 mese pe noapte. Ce au zis pediatrii? Nu ma intereseaza. Ca nu pe el il plange copilul, ci pe mine, Si daca ea se ridica in motul patului si spunea autoritar "mono", adica lapte, eu puteam sa-i dau si ceai cu aur, ea voia lapte. COPIII STIU MEREU CE VOR si vor accepta doar ce vor ei, nu ce vrem noi. Altfel le umblam acolo la sensibilitate si la emotional si facem din ei altceva. 
Incet incet, Mariuca si-a scos SINGURA mesele de noapte. Eu am asteptat. Si am profitat de faptul ca puteam sa dorm si eu mai mult de 3 ore. 
Singura s-a stramutat in pat la ea, fara treziri pe la 3 sau 4 dimineata, intinzand mainile sa o iau la noi in pat. SINGURA SINGURICA a facut totul. Acum o iau eu si imi intoarce spatele. 
Nu am renuntat la suzi. Nici nu intentionez. Asa cum si-a ales SINGURA momentul intarcarii, asa cum si-a scos singura mesele de noapte, asa cum singura doarme in pat la ea, tot SINGURA o va lasa pe suzi. Nu mi-e frica ca va merge la scoala cu suzi de gat. Nici nu se va marita cu pampers la fund.
Suntem noi intr-un amplu proces de despemparizare :))) dar nu e dupa mine, e DUPA EA. Se cere doar cand vrea, face pe ea cand tocmai am ridicat-o de pe oala. Sa o bat?? Ar fi mai bine, nu?? Sa stie ca nu trebuie sa faca asa ceva. NOPEEE!!! Am dat o palma la fund ca facuse pe ea si nu mai imi trebuie. Copilul meu inca nu e pregatit sa renunte la pampers. Ii place caldura lui. Se simte bine cu el. Se simte si  mai bine fara, dar EA trebuie sa constientizeze asta. Nu sa-i despic eu capul si sa o conving.
Asa ca dragi MAMICI nu va mai stresati sa scoateti mese de noapte, sa obligati copiii sa stea la oala, ca e rusine cu pampers, sa le scoateti suzetele ca ne rad vecinele de bloc, lasati-ii in ale lor si veti vedea ca SINGURI vor renunta. Nu aveti timp sa asteptati? DE CE? 

A treia zi!

La noi minunea a tinut doar doua zile. A treia zi vraja s-a spart. Dupa doua zile fara plans la cresa, a treia zi, cand sa intram, sa rupa usa inapoi. "Pa! Pa! Pa!" Si dai cu plans de bocitoare. 

Din casa am plecat foarte bine, strigam copiii, anuntandu-i ca sosim. Numai ca acolo altul ne fu planul :))

Mi-a placut ca plangea fara lacrimi. Si mai plangea si mai cauta cu privirea copiii. Chiar i-a strigat o data. 

Sper sa fie ok. Stiu ca ma vor suna daca lucrurile nu intra pe fagasul normal.

Urmeaza doua zile acasa, luni ne asteapta vremuri grele!

Si am inceput...

... cresa. Dap. Desi imi planificasem sa incepem acomodarea cu aceasta institutie de prin ianuarie, ca pana la intoarcerea mea in campul muncii, undeva in martie, sa fie deja familiarizata cu statul departe de mami, uite ca nu totul se potriveste planului. De fapt tot ce tine de Mariuca este total imprevizibil, de la poposirea ei in burta, pana la nastere si totul dupa. 

Am mers sa mimam si noi ca doi parinti ce suntem, acel minim interes fata de ce ne-ar trebui ca sa ducem copilul la cresa. Si ne-am trezit a doua zi cu intrebarea "Nu ati vrea sa o aduceti mai devreme de ianuarie? Uitati ce frumos a reactionat la copii! Sunt copii care se crizeaza doar cand intra pe usa." Asa ca am facut Sfatul Parintesc, ne-am mai scarpinat pe dupa ceafa si am decis: "Sa fie! Vedem cum va fi!"

Cum e? Surprinzator de bine. Eu nu am avut emotii in ziua cu pricina. O seara in urma ma incerca ceva-ceva pe la stomac, dar m-am delectat cu niste suvite blonde scoase chiar de mine si pana la urma am pregatit rucsacelul barbateste. Dimineata ne-a gasit vioaie si pline de entuziasm. Ii tot povesteam ca vom merge la "copilu" cum spune ea, ea radea, eu la fel. Cum am intrat pe usa, sa o rupa la fuga si nimic altceva. A inceput sa strige cat o tinea plamanii: "Copiluu!!! Copiluu!" Ii anunta ca a sosit si sa i se faca primirea cuvenita. Am fost introduse la grupa si aici stapaneste "bestiuta" de mai poti! Sa mearga la "copilu" asa imbracata cu hainele de strada. Ce e aia rabdare sa ne schimbam, cum si papuci trebuie sa-mi pun? Hai mai mami si tati  mai repede ca-mi ard talpicile! Odata terminat procesul de schimbare, ce pup, ce pa, nimic. Directia catre copii, la jucarii, la baloane, "Ia uitiii!!!" Parca venise la cresa din prima secunda de viata, asa familiarizata era. Tarziu si-a dat seama ca mami nu mai e, dar il cauta pe tati pe sub o masuta.

Chiar a reusit sa manance, mai ajutata, mai singura. A dormit. SUPERR!!! 

Si in tot acest timp eu imi cautam de treburi. Sa nu o chem in gandul meu si sa ii transmit dorul. Am fost o mama rea?? Nu cred. Sincer ma uitam la telefon si imi doream sa nu sune! Voiam sa stea cat mai mult acolo, sa se familiarizeze. Am rugat doamnele sa nu o lase sa planga de sa-si dea duhul, ca totusi e prima ei zi. Si pe la 14 tzar-tzar!!! S-a trezit, nu era mami si dai cu plans. Ceilalti copiii inca mai dormeau, asa ca hai sa salvez botul de aur. 

Pana acasa mi-a transpus intr-o romano-chineza toata ziua ei cu copiii. Am intrebat-o daca mai vrea sa mearga si mi-a raspuns "Da!" si nu cred ca a raspuns mecanic sau fara sa constientizeze ce o intrebasem. 

Ziua doi?? Acelasi scenariu, dimineata: stapaneste "bestiuta" sa o schimbam sa ajunga mai repede in clasa. Ce pup, ce pa??? Alta data.

A mancat branza cu smantana si mamaliguta!! Asa ca I LOVE cresa!!!!

Eu nu stiu de ce aceste institutii, cresa, camin, gradinita sunt considerate un BIG bau-bau de catre mame. Pt mine este ceva firesc, normal, o etapa ce trebuie urmata. Dar nah, fiecare cu ale lui.

Vedem luni cum va mai fi, dupa 2 zile de pauza. Per ansamblu, sunt foarte multumita de tot!

In toiul noptii

E 00.00 Ma iubeste? Simt ca "Da!!" :))

Astept sa se coaca o ultima tava cu saratele si daca tot nu trebuie sa dorm, am zis sa mai dau si pe aici, sa mai scriu cate ceva. 

Inca sunt in focurile asteptarii sa primim si noi o casa mai mare. Asteptam si iar asteptam! Statul se misca in doua viteze: incet si foarte incet!

Dintr-o banala vizita la cresa sa intrebam de acte si analize, ne-am trezit ca suntem rugati sa aducem copilul cat mai sunt cateva locuri libere. Pana in ianuarie cand voiam eu sa o duc, nu se stie de vor mai fi. Si uite asa luni mergem sa ducem diverse probe si fata mamii incepe cresa. Oi fi si nesimtita, nu zic nu, dar inca nu simt nimic fata de acest lucru. Sa ajung ziua cand o voi lasa si mai discutam.

Am zis ca, coc saratele. Da, la ora asta, ca sa pot sa le fac in liniste, fara a ma trage Mariuca ca nadragi ca vrea pisu, "mini" adica in brate sau mai stiu eu ce. Copila isi face somnul linistita, eu imi fac treaba in tihna. 

Arata bine si sunt dementiale la gust. Nu le fac dupa retetele internautice cu parti egale de branza sarata, margarina si faina. Iese un terci veritabil, lipicios, ce nu poate fi lucrat. Eu pun parti egale de branza sarata si margarina, un praf de copt si cam 2 parti de faina. Trebuie ca aluatul sa se dezlipeasca de maini, dar sa fie moale. L-am lasat la rece pentru 60 de minute dupa care l-am lucrat foarte usor, pe blat infainat mereu.

Data asta am ramas fara oua in casa. Si cum nu puteam sa le las asa neunse cu ceva, am apelat la iaurt. Si ca sa nu stau intai de pensulez apoi sa pun macul, pe care oricum nu reusesc vreodata sa il pun uniform, am adaugat macul in iaurt si am scapat de o grija :)))

Se coc la foc potrivit. Si apoi sa curga berea si vorbele:)))

Tot din categoria sa te lingi pe degete, am incercat reteta asta. Nu se compara in miliarde si catralioane de ani cu ce exista in comert. Asa pot da copilei linistita sa manance, fara sa ma mustre contiinta ca o "contaminez" cu E-urate:)))

E prea bun sa nu il incercati. Usor de facut!

Acum ca s-au terminat de copt saratele, va las cu bine! Ne mai auzim pe aici, pe dincolo! 

Week-end minunat sa aveti!

Urmarite

Azi am profitat de vremea minunata si am prins doua reprize bune de soare si aer curat de toamna. Numai ca a doua iesire nu a fost atat de placuta ca si prima. 

Mariuca a plecat din casa cu o husa de telefon ce o aveam de la una din fetele care au fost in ansamblul de dansuri, o husa viu colorata, paietata, cat sa o fascineze pe copila. Numai ca fluturand-o cand sus cand jos, eu cu ochii dupa cai verzi pe pereti, tarzior am vazut ca nu mai are husa pe mana. Am incercat eu sa o caut cu privirea in zare, insa nu fu chip sa o vad. Asta e! Nu e prima si nici ultima jucarie pe care am pierdut-o. Insa mi-a ramas un gust amar, oricine ar fi gasit-o si nu era populat mai deloc trotuarul pe care mergeam noi la acea ora, putea sa strige si sa ne-o inapoieze. Din pacate spiritul uman nu mai exista. Si un rahat poleit daca gasesc aruncat de altu, sunt in stare sa-l ia si sa-l duca acasa.

Insa cum cautam eu cu privirea husa, remarc la nici 2 pasi de mine un tip, 20-22 de ani, cu probleme psihice, ca mima si el un cautat cu privirea dupa ceva in directia in care ma uitam eu. Nu-l bag in seama si plecam. Si el dupa noi. Tarziu mi-am dat seama ca el ba ne dapasea, insa era mereu precaut sa nu ne scape cu privirea, ba ramanea 2-3 pasi in urma noastra. 

Nu aveam geanta in umar, in buzunarul de la carut aveam apa copilului, deci nu aveam obiecte de valoare care sa-l tenteze de a ne prada. Si eram atat de atenta si absorbita de plimbarea mea cu Mariuca, de asta nici nu i-am dat importanta. Mi-am zis, oras mic, o singura strada principala, nah, poate are omul acelasi drum ca si noi. 

La un moment dat ne-am oprit sa o dau pe Mariuca jos din carut, caci isi odihnise nitel piciorusele. Si omul nostru, 2 pasi in fata mea, scoate un telefon din buzunar si bolmojea ceva neinteles. Si vad husa copilului in buzunarul lui. Un val imens de caldura m-a cuprins si ceva parca ma strangea de cat. Cred ca eram verde de nervi. Si in aceasta stare de totala tensiune, reusesc sa-l abordez cu calm. Ii spun sa-mi inapoieze husa si il intreb de ce ne urmareste. Tremura tot, abia a reusit sa-mi dea husa si a plecat grabind pasul.

NU! El nu ne-a urmarit nestiind cum sa imi spuna ca a gasit husa copilului si sa mi-o inapoieze. Dupa ce am recuperat-o, el a continuat sa isi intoarce privirea sa se asigure ca suntem in spatele lui. De acum noi il urmaream pe el :)))

Sincer voiam sa sun la 112. Insa am mai asteptat sa vad ce intentii are. Si intr-un moment de ezitare al lui, noi am traversat si ne-am oprit in dreptul unor pomi sa vad daca intr-adevar are ceva cu noi. Stiti cum e leul in cusca cand il pisca taunul negru? Era atat de disperat ca ne-a pierdut. Atunci am fost cat se poate de convinsa ca el ne urmarea. Si ne-a zarit. Am strigat catre el ca daca ne mai urmareste sun la politie. Si am plecat.

Lumea de pe strada? Era full de lume. Sa reactioneze? Pai de ce? Si ce daca o femeie cu un copil mic dupa ea e urmarita. Poate are treburi de reglat cu amantul sau sotul. Ce sa ne bagam noi. Sa ne vedem de barfa si sa cautam cu privirea sa vedem ce se mai intampla. Poate se bat si avem parte de o scena amuzanta. De ce sa intervenim? E mai comod sa asisti de pe margine decat sa ajuti. Unde este omenia din noi? A disparut!

Si omul nostru a mai mers o vreme in fata noastra, dar pe celalalt trotuar, se asigura mereu si mereu ca suntem in spatele lui. Cand s-a oprit sa ne vada mai bine, am pus mana pe telefon si i-am aratat ca sun la politie. A demarat cu-a cincea de pe loc si dus a fost. Si noi printre blocuri acasa la noi. 

De ce nu am avut atata sange rece si sa sun la politie? De ce mi-a fost mila de un baiat cu grave probleme psihice?

Ma bucur ca nu m-am pierdut cu firea. Si realizez ca nasterea Mariucai m-a transformat foarte mult. Am mai multa putere decat inainte. Nici frica de el nu mi-a fost, atat timp cat era in fata mea. Aveam un oare control vizual asupra lui. Cat era in spatele meu, mereu imi imaginam ca o sa cad rapusa de un cutit sau ceva. Si ma lua groaza ca Mariuca va ramane singura. Si cu toate astea, DE CE nu l-am predat autoritatilor? Pt ca ele in sictirul si lancezeala lor, m-ar fi chemat intai la sectie sa depun plangere impotriva lui, fa descriere, asteapta sa se mai scarpine ei in fund, sa-si scoata chilotii de la naftalina.

Hmmm! Lume, lume si iar lume! Unde esti tu SIGURANTA SI INCREDERE???