Sau baba si mitraliera. In vremurile de azi, sunt babe care manuiesc destul de bine o mitraliera, insa eu am nevoie de timp sa ma acomodez cu autobuzul.
Nu sunt nascuta direct in masina personala, am circulat in tineretea mea cu diverse mijloace de transport in comun, insa nu in zona unde locuiesc acum. Dar orice lucru are un inceput, nu?
Si cum dimineata Mariuca s-a trezit inca de la 6, am profitat de ocazie si am mers impreuna cu Mihai in oras, sa duc fata la cresa. Evitam astfel un rand de croncobazauri din autobuz. BUN! Am dus copila la cresa, am rezolvat ce aveam de rezolvat si inapoi acasa la milioanele de treburi ce ma asteptau. (De ce numai pe mine ma asteapta?:)))) Ma asigur ca e autobuzul corect si la drum! Geamuri inghetate, lume zgribulita si cugetez ca am facut bine ca am plecat cu al meu sot odata. Si mergem si mergem, mai incerc sa zaresc pe unde suntem. Reusesc sa deslusesc o statie si-mi spun ca a doua statie e capat de linie. Ajungem, insa stupoare, nu toti au coborat. Cobor si vad un tablou necunoscut. Si-mi spun ca am gresit. Urc inapoi in autobuz. Si ma sageata desteptaciunea sa intreb totusi daca acolo e capat de linie. Deja miliarde de ganduri imi sageteau creierul: pfuai, ma intorc inapoi, ce tuta sunt, habar nu am unde sa cobor, rusine, vai! Si rog frumos sa ma lase sa cobor. Aveam o fata de copil pierdut de mama si de tata si care se roaga de primul iesit in cale sa-l duca la ai sai. Odata coborata, incerc sa gasesc un indiciu ca am coborat cu adevarat bine. Si vad minunatie de bloc. Respir usurata, sterg sudoare de pe frunte si la treburi.
Vai de capu` meu! Trebuie musai sa ies in recunoastere si sa-mi cunosc imprejurimile, ca asa nu e de bine!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu