Deochiul şi culoarea roşie în superstiţie

Un material restant, promis lui Vlad. Scuze că a durat atât de mult, dar am lucrat pe bucăţele la el şi au intervenit altele pe parcurs. Sper să te lămurească cumva.

Toate popoarele, şi cele moderne şi cele vechi, au crezut şi cred că privirea ochilor are o putere magică şi periculoasă, care nu se poate înlătura decât numai prin nişte ceremonii particulare. Această credinţă în influenţa pe care o poate exercita ochiul, credinţa în deochi, se urcă în vremurile vechi până la indieni. Ea este răspândita în Scoţia, Britania, Franţa, Portugalia, Spania, Polonia şi, mai cu seamă, în Italia. Napolitanii pun cel mai mare crezământ pe jettatura. La romani, Plinius ne vorbeşte de vrăjitorii ilirieni, a căror privire ameţea pe om, ba putea să-1 şi omoare. El crede că acei oameni aveau câte două pupile în fiecare ochi. Romanii numeau deochiul: turpicula res sau fascinus.

Vergilius ne spune că poporul roman credea în înfluenţa rea a ochilor, în deochi.

În Peloponez, la turci, se crede de asemenea în deochi. Tot aşa în Abisinia, în Arabia, în Asia Mică. La francezi, deochiul este numit mauvais oeil; iar germanii 1-au botezat: das Beschreien.

La germani, pentru ca copilul să fie ferit de deochiare, se înfăşoară, când e să se boteze, cu un postav roşu .

La romani, se crede că mai toţi care au ochii verzi şi sprâncenele îmbinate, deoache nevoie-mare - când stau şi privesc mai mult timp o fiinţă sau un lucru şi nu zic apoi: „Să nu-i fie de deochi!”, scuipând de trei ori. Se poate deochia tot ceea ce este frumos, atrăgător.

Simptomele deochiului sunt: somn zbuciumat sau insomnie, dureri de cap, dureri de inima. Se pot deochia nu numai oamenii, dar şi vitele, care, fiind deochiate, încep să tânjească; pasările deochiate se muscă (ciupesc) una pe alta; stupii se pustiesc de albine; pomii se usuca ori capată uscături; laptele nu mai dă unt ş.a.m.d. Ca să le scapi pe toate acestea de deochiat, se recomandă să le pui fir sau ţop roşu. Deochiul nu rezultă numai din simpla privire a celor cu ochi deochetori, ci şi din laudele pe care ei le fac unor fiinţe sau unor lucruri. În Vâlcea, se crede că deoache acei ce s-au născut cu tichie pe cap. Aluatul când este deochiat nu mai „creşte”, ci „dă îndărăt”. În Germania, se recomandă ca atunci când duci un vas de lapte, fie plin, fie gol, să-1 legi cu un şorţ, pe deasupra, pentru că altfel, cei ce deoache pot să-ţi deoache şi vaca şi să-i ia şi mana.

Tot la ei se crede că dacă pui sare în putinei, laptele pe care-1 baţi nu mai poate fi deochiat.

La francezi, se crede că eşti ferit de deochiat, dacă ai soc împrejurul casei, dacă te îmbraci în haine pe dos, iar untul, daca pui câteva boabe de sare în putinei.

Pentru slavii de sud, unul dintre cele mai rele spirite este duhul care se manifestă în deochi, care are înfluenţă fie prin reaua privire, vrajitorească, fie, mai ales, prin vorbirea într-un ceas rău. Slavul de sud numeşte acest spirit: urok, deochi. Spiritele rele ale deochiului aparţin ochiului rău, vrăjitoresc, ca şi cum ar fi o emanaţiune a lui. Această gândire, credinţă, este tot aşa de veche ca şi omenirea. Sunt unii oameni care, fără voia lor, au o privire fermecătoare. Oamenii cu trup frumos au să sufere multe în urma deochiului, ba poate să li „se tragă” şi moartea. Ca să împiedice deochiul, trebuie să se îmbrace rău, să-şi ascundă, cum vor şti, tot ceea ce ar putea atrage privirile. E de ajuns ca cel ce deoache să zică în sine: „A! ce frumos, sau ce frumoasă este!” - şi deochiul e gata!

Casele care sunt deochiate când sunt noi, pot să se dărâme. Copiii sunt cei mai expuşi să fie deochiaţi. Contra deochiului li se leagă la gât coajă de molift. Dar şi firul sau ţopul roşu, ori haina roşie feresc de deochiat.

Când un copil are insomnie sau are somnul zbuciumat, sau e bolnăvicios, sau se tot vaită de cap, sau n-are foame, sau ţipă adeseori, atunci se zice că a fost deochiat. O femeie chemată să-i descânte, afundă în apă nişte cărbunaşi. Cu apa în care a înecat cărbunaşii, spală faţa copilului şi îi dă să şi bea din ea. În cărbuni crede poporul că tot mai este o urmă din sufletul copacului şi acea urmă poate fi întrebuinţată cu succes la feluritele descântece şi vraji, la tămăduiri şi la aflarea viitorului.

La sârbii din sudul Ungariei, oasele de câine nu se aruncă, ci se păstrează, îngropate la loc sigur, că sunt „bune” de deochi la copii.

Prezervarea copiilor de deochi se face în Asia Mică punând nămol, tină pe fruntea cea frumoasă a copiilor. Acest lucru este identic cu benghiul nostru şi „benghiul” care se obişnuieşte în Peloponez. Toate au drept scop urâţirea, sluţirea obiectului sau fiinţei frumoase, pentru a nu mai putea atrage privirile rele, deochetoare

În Vâlcea, pentru ca copilul să nu fie deochiat, i se pune scuipat la buric. La romani, doica ungea cu scuipat fruntea şi buzele copilului, pentru a-1 feri de ochii răi.

Deochiul, ca şi toate celelalte boli, este socotit de romani ca o fiinţă, ca un spirit rău.

Se crede că sunt oameni care deoache cu ochiul lor cel rău tot ceea ce este frumos şi plăcut. În antichitate, credinţa în deochi era foarte răspandita.

Se crede, în Grecia, că o neizbândă a unei afaceri, frigurile, cearta între doi prieteni, toate sunt datorate deochiului.

Şi vechii evrei aveau, pe cât se pare, credinţa în deochi.

Se crede că cineva a fost deochiat, dacă este indispus; ţâţele unui animal care au fost atinse de cine ştie ce boală, frunzele unui pom fructifer care cad, se îngălbenesc, se zice că au fost deocheate. Egiptencele, când se privesc în oglindă, pronunţă cuvintele magice, pentru a nu se deochea singure. În India vedică, frica de deochi stăpânea poporul şi Rig-Veda, sfătuind pe femeie la virtuţile casnice, îi recomandă, înainte de toate, de a nu privi cu un ochi fatal către bărbatul său. Credinţa în deochi este foarte răspândită în „Cerescul Imperiu”, scrie Van Brandt, ministrul Germaniei in China.

În Vâlcea, se descântă de deochetură, de deochi în modul următor. Se ia o oală nouă, se umple cu apă şi în ea se aruncă atâţia cărbunaşi aprinşi, câte sunt persoanele bănuite că au deocheat. Dacă cumva vreun cărbune se coboară la fundul oalei, asta înseamnă că persoana, pe numele căreia s-a aruncat cărbunele a deochiat. În timpul acesta, baba descântă de deochi; pe urmă, bolnavul care suferă de cap şi „moare” de la inimă, este stropit cu apa în care s-au stins cărbunii şi mai şi bea din ea. Aşa se face şi la oameni şi la vite. Aceeaşi acţiune purificatoare, aceeaşi putere alungătoare de duhuri şi de înfluenţe rele o găsim şi la cei vechi în apa în care se stinsese un taciune de foc.

Descântecul de deochi este la fel şi la aromani.

Cărbunele revine adesea şi în magia slavilor de sud. În Bosnia, regiunea deluroasă, se ghiceşte cu cărbuni, dacă un bolnav se va însănătoşi, ori de va muri. Vrăjitorul ia doi cărbuni aprinşi: pe unul îl numeşte moarte, iar pe celălalt viată. Pe aceşti cărbuni îi pune într-un vas şi toarnă apă peste ei. Dacă se întamplă şi cade la fund „cărbunele viaţă” moare bolnavul şi viceversa. Dacă pică amândoi, e cumpănă. În Mehedinţi, dacă împărtăşirea, pe care o pune preotul într-un pahar cu apă, cade la fund, atunci bolnavul e ca şi dus de pe lumea asta, femeile încep să ţipe disperate şi bolnavii, mulţi poate, au murit numai din cauza acestei frici superstiţioase. Dacă fărâmitura de „grijanie” şade plută pe faţa apei, atunci pe faţa tuturor „răsare soarele”, iar bolnavul are să se pună pe picioare.

Copilul, mai cu seamă, se crede că poate chiar să şi moară din cauza deochiului.

În descântecul de deochi intră următoarea acţiune divinatorie. Se topeşte o bucată de plumb şi se toarnă într-un pahar cu apă. Plumbul, răcit în mod brusc, formează o figură cu chip de om. Dacă figura va fi cu capul în sus, e semn că copilul va scăpa de deochi, va trăi; de va fi cu capul în jos, copilul va „da ortu”. În lipsa plumbului, se poate întrebuinţa şi ceară galbenă.

Evreii cei habotnici îşi acoperă mâncarea şi o scot bucată cu bucată, pentru a nu fi deocheaţi. Ei cred ca 90% dintre morţi au murit de deochi şi numai 10% de alte boli. Boala deochiului, spun ei, îţi consuma toate maruntaiele.

Turcii cred la fel. Pentru că copiii lor să nu poată fi deocheaţi, li se pune pe cap o scufie albastră.

Cel mai bun amulet contra deochiului este, după spusa grecilor moderni, usturoiul. Când bărbaţii se îmbracă în haine noi, femeile pun pe furiş într-unul din buzunare caţiva grăunţi de usturoi.

Fapt este că la ţară o haină nouă atrage privirile ochilor răi, (deochetori). Dar vrăjitorii fug de mirosul usturoiului. Tot în acelaşi scop, usturoiul se pune şi la gâtul animalelor, în veşmintele copiilor.

Cercetările în Orient descoperă mereu vechi amulete contra deochiului.

Prea puţine din supersţiile păgânismului au rămas aşa de înfloritoare în Orient, precum a rămas deochiul. Amuletul acesta era purtat la gât contra deochiului.

La greci şi la romani, usturoiul a fost un talisman contra fascinării (deochiului).

Deochiul se combate şi prin ridicol: mama face pe faţa copilului o pată de noroi.

În Corfu, pământul cu care se face acest benghi trebuie săfie rezultat din uleiul ce arde în lampă.

Dintre toate superstiţiile, credinţa în deochi este cea mai veche şi cea mai înrădăcinată în lumea greacă. Un scriitor de talia lui Plutarch îi consacră unul din cele mai stranii dialoguri din Quaestiones convivales şi se încercă să explice această putere misterioasă dată omului, de a putea adică să arunce, chiar fără voia sa, farmece, vrăji asupra altuia.

Credinţa în deochi a fost constatată în Egipt, la chaldei, la perşi. (Grecii, dupa cât se pare, n-au importat această credinţă superstiţioasă).

Egiptenii, mai cu seamă, aveau o frică nebună de deochi. În anumite zile: 11 şi 12 de exemplu, nu era îngăduit să te opreşti şi să te uiţi la lucrul câmpului. În aceste zile se credea că ochiul omenesc putea să-şi desfăşoare înfricoşatele-i urgii al deochiului.

Tipul celui ce/celei ce deoache este, în trăsături generice, următorul: o faţă lungă, osoasă şi slabă, piele oacheşă, ochi foarte negri şi sprâncene îmbinate, părul capului negru.

Ca amulet contra deochiului, la romani, este obiceiul ca să se lege copiilor la gât un săculeţ (punga) în care se pun câţiva cărbuni sau li se atârnă de gât usturoi de la Rusalii. Romanii leagă o capăţână de usturoi la coada vitelor pentru a nu fi deocheate. În Muntenia, femeile leagă în capătul unei panglici roşii un fir de ustoroi. Panglica o leagă la gâtul copilului pentru a fi ferit de deochi. Transilvănenii fac contra deochiului nişte talismane în care intra trei fire de usturoi, trei de piper, trei de grâu de primăvară, trei de grâu de toamnă, trei boabe de tămâie, trei de sare; trei fărâmiţe de pâine, trei bucăţele din casa (membrana fetala) copilului^.

Simptomele deochiului, după romani, sunt: dureri de cap, căscătură continuă, ţiuirea urechilor, vărsături, febră uşoară. Cei nervoşi slăbesc, li se aprinde faţa, ochii li se duc în fundul capului, au slăbiciune generală. Deochiul poate să pericliteze şi afacerile. De aceea, negustorii romani nu-şi numară banii decât numai seara, caci altfel suma ar fi deocheata şi vânzarea ar scădea. Tot aşa fac şi jucătorii de cărţi: numară banii câştigaţi tocmai la sfârşitul jocului.

Negustorii evrei merg şi mai departe: ei cred că banii scoşi din vânzare şi nenumăraţi pot să se sporească (înmulţească).

Ciobanii nu spun niciodată numărul exact al oilor, pentru a nu fi în primejdie să li se deoache turma.

În Vâlcea nu se spune, mai cu seama seara, numărul hoarelor (păsărilor de curte), purceilor, mieilor s. a.

În strânsă legătură cu superstiţia deochiului stă întrebuinţarea ca talisman, contra lui, a feluritelor lucruri colorate roşu.

Culoarea roşie în superstiţie.

La toate popoarele, culoarea roşie trece ca un amulet de care se nimicesc şi duhurile rele şi vrăjile cele mai înfricoşate.

Moaşele din Bucovina, cum naşte femeia, fac un ciucure de lână roşie şi îl bat, cu un cuişor, deasupra uşii.

În Moldova, în asemenea împrejurări, se implantă în pragul uşii un ac cu o strămătura roşie.

În Macedonia, se pune deasupra uşii un fir de aţă albă răsucită cu unul roşu. Şi la gâtul lehuzei se leagă un asemenea fir format din două fire: una albă şi alta roşie.

În Ungaria, la naştere, se ţintuieşte o bucată de postav roşu în pervazul de sus al uşii de la odaia lehuzei. Aceasta pentru a fi ferită lehuza de duhuri rele.

Sârboaica poartă, în timpul sarcinii, pe degetul din mijloc o legătură roşie.

În Pomerania, lehuza şi copilul ei sunt feriţi de vrăji prin ajutorul unui fir roşu.

În toată Germania, este obiceiul ca copiilor să li se lege o panglică roşie împrejurul gâtului sau al mâinii.

Cam aceleaşi obiceiuri le aveau vechii greci, ungurii şi estonii de astăzi .

În Kamerunul de sud, firul roşu este înlocuit cu lemnul roşu, care are aceeaşi întrebuinţare ca talisman.

Se pare că culoarea roşie nu-i altceva decat simbol al jertfei sângeroase, cu care popoarele primitive cred că-şi ispăşesc păcatele sau că îmbunează felurite duhuri pe care le socotesc supărate din cauza purtării rele a lor.

Nouă ni se pare însă că culoarea roşie simbolizează însăşi flacăra roşie a focului ceresc sau pământesc, care scapă de toate relele şi de toate duhurile necurate.

La romani, mai pretutindenea, coşciugurile se îmbracă în pânză roşie.

În Sparta, cadavrele se învăluiau în postav roşu. Tot aşa la kabiri şi în India.

Culoarea roşie era întrebuinţată la înmormântări şi în secolul al XV-lea în Florenţa.

Mortul era îmbrăcat într-o mantie roşie, lintoliul era roşu; cei ce luau parte la înmormântare aveau costume roşii.

Chiar şi la înmormântările papilor se observă acest obicei. La înmormântarea lui Leon al Xlll-lea, după prohodire, se puse peste cadavru un acoperământ de mătase de culoare roşie înfocată (aprinsa). Coşciugul de asemenea era roşu cărămiziu pe dinăuntru.

În Moldova, se crede că e bine ca în ziua de Anul Nou să bei vin roşu, ca să ţi se înnoiască sângele.

În judeţul Vâlcea, femeile nu lasă să se stingă focul din vatră, mai cu seamă în noaptea de Paşti.

În această noapte ele stau, în pielea goală, pe vatră, cu focul mare şi coc, pentru prosperarea vitelor lor, turte plămădite cu roşală, rămas de la ouă. Aceste turte le dau vitelor să le mănânce. (Aici se poate vedea mai bine înrudirea apropiată a focului cu culoarea roşie.)

În catacombe s-au găsit în morminte ouă roşii, care s-au pus acolo nu numai ca hrană pentru morţi, dar şi ca talismane împotriva duhurilor necurate şi a înfluenţelor lor.

Primăvara, dacă vezi întâi un fluture roşu, are să-ţi meargă bine şi ai să fii sănătos tot anul şi viceversa, dacă îl vezi galben.

În judeţul Mehedinţi mirii sunt legaţi împreună de gât cu o panglică roşie ca să nu se deoache.

Ţiganilor le place foarte mult culoarea roşie, care, cred ei, îi fereşte de felurite „poceli”, deochi s. a.

La romani, panglica pe care se înşiră galbenii trebuie să fie de culoare roşie. Chiar şi firul cu care se coase galbenul este roşu. Firul de lâniţă care se petrece prin urechea copilului trebuie să fie roşu, pentru ca numai astfel îl fereşte de deochi. Tot roşu trebuie să fie şi firul de care se atârnă galbenii la urechile femeilor. Roşu este şi firul pe care îşi înşiră fetele mărgelele şi mărgeanul.

Culoarea roşie nu s-a mulţumit numai cu domeniul popular, superstiţios, ea a intrat şi în domeniul aristocratic.

Grimm ne relatează în cantecele populare daneze că, se spune că eroii, pentru a se face năzdrăvani, pentru a-şi păzi coiful şi viaţa, leagă fire de mătase roşie în jurul coifului lor.

Într-o povestire despre lupta dintre francezi şi brugeois, citim ca aceştia învinseră pe francezi, numai datorită faptului că locul ocupat de ei (Brugeois) era înconjurat de un fir de mătase roşie care avea şapte noduri, la distanţe egale.